La distanta de o imbratisare

La distanta de o imbratisare

Imi este frica de singuratate. Nu de moarte, nu de saracie, nu de batranete.

Imi este frica sa ma trezesc intr-o zi singura! Desi profit la maximum de timpul meu cu mine, sunt dependenta de conexiunea cu oamenii. 

Nu neaparat si nu mereu fizic, dar sa ii simt aproape. Macar la un telefon sau un mesaj distanta. Chiar daca distanta inseamna sute de km. Desi preferata mea ramane distanta de o imbratisare.

Cred ca frica vine din incapacitatea de a controla lucrurile. Iar atunci cand vine vorba de oameni, lucrurile sunt cu atat mai imprevizibile. 

Oricat de tare ai incerca sa stabilesti sau sa pastrezi o conexiune, nu poti, cel putin nu pe termen lung, sa alergi intre
cele doua capete ale firului. Pentru ca obosesti. 

Oricat de tare ar fi dorinta si oricat de mult ar lua-o inima la galop, i se vor toci potcoavele de la batatorit carari. 

Si alergatul intre ganduri ar trebui sa fie considerat sport extrem. Si oho!, ce campioni am fi! 

Daca un lucru este sigur, acela e ca viata isi urmeaza cursul, iar oamenii intra si ies din viata noastra. Totul cu un scop. Unii sunt motoare, altii, frane. 

De la unii am invatat ceva pe moment, iar de la altii inca resimt lectiile. 

Unii au fost pasageri, iar altii mi-au influentat destinul.

Tot povestind despre lucrurile astea, mi-am dat seama ca imi este foarte greu sa renunt la oameni.
Desi au trecut ani, ii simt la fel de prezenti si ma raportez la ei de parca ar avea un rol activ in viata mea. Inca imi mai amintesc replici, gesturi, priviri, sentimente, desi s-au intamplat atatea intre timp.

Se spune ca oamenii au asupra ta cata putere le dai. Iar eu nu am invatat inca sa dozez asta. Inca nu stiu sa fac un sertaras al fiecarui om si sa ma raportez la el doar prin prisma actiunilor lui. Ma influenteaza si ma afecteaza fiecare discutie in contradictoriu sau din contra, fiecare lipsa de replica. Si asta ma face vulnerabila si in acelasi timp, puternica.

Doar ca toate se resimt asupra relatiilor cu alti oameni. Cei pe care ii pun sa se stearga pe picioare pe presul de la intrarea in viata mea. Pe care nu intotdeauna scrie “Welcome”.

Si totusi, ei aleg sa intre. 

Si ar putea sa se aseze confortabil intr-un colt de canapea din inima si sa fie spectatori la filmul vietii mele. Dar nu! Aleg sa tropaie din bucatarie in dormitor, sa ma scoata la dans, sa ma asculte cand sunt racita si am cea mai groaznica voce din lume, dar totusi nu pot priva posteritatea de ea, sa ma tina de mana atunci cand vreau sa ma urc pe vreo bordura, dar totusi imi este teama sa cad, sa imi dea de mancare si sa nu se supere atunci cand sunt nervoasa si spun lucruri cu stomacul.

Aleg sa fie acolo cand nici eu nu stiu daca sunt. Si sa imi faca teama de singuratate sa paleasca. 

Aleg sa fie acolo, intr-o imbratisare! Pe care de abia o astept!

Name (required)Email (required)Website

Lasă un răspuns