Pastele 2020, o alta definitie a dorului

Pastele 2020, o alta definitie a dorului

Cred ca Pastele de anul acesta ar putea fi cu usurinta incadrat in DEX ca definitie a dorului!

A fost mai mult despre cum poti spune „te iubesc”, fara a te topi intr-o imbratisare. 

Despre cum poti ciocni oua rosii prin video call. 

Despre „Mama, cum pregatesc cozonacii?” sau „Trimite-mi poze, sa mai vad cum arata curtea si florile!”. 

A fost despre „Tati, ce ti-a crescut parul! Dar tot frumusel esti!”. 

Despre „Ce sa mai gatesc, mami?! Fac acolo ceva de mancare. Daca nu esti tu acasa, parca nu sunt sarbatorile.”

Mai mult despre oamenii pe care i-ai sunat video si cu care te-ai intins la povesti si mai putin despre „Hai sa trimit mesaj si lui X, sa nu se supere!”. 

Pastele asta a fost despre telefonul ala in care ai anuntat ca, oricat de tare ti-ai dori, nu poti ajunge acasa. Si dupa care ai plans. 

Dar cred ca, mai presus de toate, a fost despre alegeri. Alegerea de a sta departe, pentru a-i proteja pe cei dragi, de a pretui mai mult fiecare lucru care ni se intampla si despre curajul de a ne lua inima-n dinti si a framanta primii cozonaci sau a incerca primul drob.

lalele Paste

Asa arata lalele acasa la mine, iar poza e print screen dintr-un video call cu mami. 

Cum arata Pastele pana in 2020?

Pastele mi-a parut intotdeauna cea mai colorata dintre sarbatori, iar pregatirile incepeau cu cel putin 2 saptamani mai devreme. 

Mami varuia in casa, iar tati scutura soba, semn ca gata, nu mai facem focul decat in caz de maxima urgenta, nu mai afumam peretii. 

Covoarele le spalam in curte. Le inmuiam intr-o albie, apoi le urcam pe o masa si plimbam un sapun de casa peste. Mami le freca cu peria, in timp ce eu ma minunam de spuma. Partea mea preferata era dupa ce le intindeam pe un gardulet si parintii ma lasau sa le clatesc cu furtunul. Imi suflecam pantalonii pana sus si ma mozoleam toata de noroi. 

Cand am mai crescut, ma lasau si sa varuiesc eu pomii si piatra mare din fata portii, pe care o foloseam pe post de bancuta.

Pisica

Mata surprinsa langa pomul varuit, color, 2019

Incepand din Joia Mare, mergeam la Denii. Cu mamaia sau mai tarziu cu prietenii, imi placea foarte mult atmosfera. Revedeam fete cunoscute, alti oameni ma intrebau a cui sunt si mi se parea o super mare mandrie sa le raspund „Sunt fata lui Petrica, nepoata lui Sandu a lu’ Caie!”, iar la schimb sa primesc zambete. 

Vineri era un fel de „Paste in avans” pentru ca mami ma lasa sa imbrac hainele noi. Pregateam impreuna pachetele de impartit, luam cele mai frumoase lalele din curte si dupa amiaza mergeam la biserica. Treceam pe sub masa, lasam flori la icoane, apoi mergeam la cimitir, unde ne intalneam cam…cu tot satul. Desi nu era cel mai frumos loc de intalnire, oamenii erau fericiti. Oricat de antitetic ar suna, cimitirul parea viu si fremata de viata. 

Seara, ne intorceam la Denie si imi placea sa cant Prohodul. Doamna Iulica, profesoara in sat, ne organiza in grupuri, primeam carti cu versurile, aprindeam o lumanare si ne aseza strategic, sa nu ardem parul cuiva. Apoi puteam incepe. Eram predominant copii si era atat de frumos ca putea veni in fata oricine voia, iar cine nu, canta de pe scaun. 

Sambata era zi de pregatire in care, recunosc, nu faceam mare lucru. In afara de curatenie in camera, ceea ce la mine dureaza cam o intreaga zi. Si asta pentru ca intotdeauna, dar intotdeauna, ma apuca scotocitul prin sertare, ma opresc sa mai vad pozele din album, scutur de praf plusurile, citesc felicitarile primite de-a lungul timpului sau…ma mai uit la un film. 

Mami gatea, vopsea oua si cam tot ce mai era nevoie. Mai ajutam la cozonaci, turnam cu mare indemanare ulei peste aluat, pentru ca mai apoi sa ma mandresc ca au crescut asa datorita mie. Seara luam lumina si mergeam la cimitir sa le ducem si celor ce nu mai sunt printre noi. Dupa, ne intorceam la biserica sa luam paste. 

Duminica, in principiu, ma puteam trezi cam la ce ora voiam. Mami imi aducea flori in camera si venea sa ma pupe de buna dimineata/pranz, in timp ce tati ma striga nerabdator sa ciocnim. Si ca ii este foame, desigur! Trebuia sa mostenesc ceva si de la el! 

Ne asezam la masa, noi apreciam preparatele lui mami, iar ea, nevrand sa ne oprim, mereu accentua, „Dar au iesit bune, nu? Nu le-am facut dupa reteta, am mai improvizat eu!”. 

Apoi fie plecam la bunici sa ciocnim, fie ieseam la poarta, sa ma joc cu copiii din vecini. Anul trecut am jucat badminton. 

catel

Stiu ca poza nu ilustreaza cele scrise, dar doar pentru ca ai citit pana aici, meritai sa vezi ochisorii astia! 

Tati, o sa vezi tu ca Pastele asta o sa fie cel mai frumos! Daca veneai acasa, am fi dormit, am fi mancat si poate nu ne bucuram asa!

Nu am mai mers acasa din 08 martie, imediat dupa ziua lui tati. Mereu ii spun ca este un „cadou oferit femeilor”, pentru ca este nascut fix inainte de ziua lor. Nu am stat niciodata mai mult de 2 saptamani legate departe de ei, iar perioada asta de autoizolare a fost groaznica din punctul asta de vedere. Am facut colectie de poze din print screen-urile videocall-urilor, cu poze din curte, cu animalele, am fotografiat tot ce am mancat, doar ca sa le arat. Cred ca de asta am si inceput sa gatesc mai mult si sa scriu aici, ca o forma de relaxare si eliberare a gandurilor. 

Noi oricum ne spuneam „Te iubesc” in toate cele 70 de apeluri zilnice. Da, erau multe apeluri si inainte de perioada asta. Insa parca acum au devenit mai puternice, cu rezonanta. 

Ii admir pentru cum au invatat sa foloseasca telefonul si ma suna si ei cu video. Pentru cum au invatat sa roteasca camera, sa vad cum arata imprejurimile, pentru prima poza pe care tati mi-a trimis-o pe whatsapp, cu un stol de 18 berze pe camp.  

berze pe camp

Ii admir pentru forta de care au dat dovada si pentru ca, spre deosebire de mine, nu au plans in telefon ca nu vin acasa. 

Si pentru cum mi-au explicat ce cantitati de ingrediente sa folosesc la cozonac. 

Anul asta am fost departe, dar nu a fost atat de dramatic pe cat imi imaginam.  

Vineri am aflat ca o prietena merge la tara si am rugat-o sa treaca si pe la ai mei. Stiam de la mami ca nu vrea sa gateasca mare lucru pentru ca nu sunt eu acasa, asa ca m-am gandit sa le pregatesc eu ceva. 

Le-am gatit drob, salata boeuf si cozonac si le-am mai pus in pachetel cateva lucruri care stiam ca i-ar bucura. Am gatit pana la 5 dimineata, dar niciodata nu am fost mai entuziasmata de rezultat si asta doar gandindu-ma la bucuria lor. Le-am facut si o felicitare, mereu mi-a fost drag sa le scriu de mana mesaje. 

Si asa a fost! Mami a povestit tuturor vecinilor despre cum a primit ea pachet de la fata, iar tati m-a rugat sa ii trimit si poze frumoase cu cozonacul, pentru ca el, in 57 de ani, nu a vazut unul in care sa se imbine asa frumos crema cu aluatul. Era si pacat sa fac pentru prima data si ei sa nu guste! Le-am trimis si 3 oua rosii pe care sa le ciocnim impreuna, virtual, duminica. 

primii mei cozonaci

Ziua de sambata nu stiu exact cand a trecut, s-a impartit intre curatenie, venitul Georgianei, prietena mea, la mine si vazutul filmului Life itself, cu care ma tot batea la cap. S-a potrivit cumva si filmul, este vorba despre ciclicitatea vietii, intr-un mod un pic dramatizat, dar cam asta e concluzia. Si mi-am luat lalele. 

Duminica i-am sunat pe ai mei cand nici nu deschisesem bine ochii. Am ciocnit, tati era suparat nevoie mare ca a luat bataie de la mine si mami, apoi am ciocnit si un pahar de vin, ca sa il imbunez. 

vin

Yep, nu e cea mai reusita poza, dar uite cat de simpatic e frumuselul! 

Am pregatit friptura, i-am sunat video de cateva ori, iar dupa ce am mancat, i-am sunat pe ceilalti oameni dragi din viata mea. 

Nasa mi-a urat sa imi gasesc un baiat bun, frumos, destept, cu bani, iar nasul a completat, „un bagabont!”. Tot ei mi-au spus sa „mai gresesc drumul” si pe la ei, ca batranetea e grea si ar mai schimba o vorba. 

Tataie mi-a spus ca ma iubeste si ma asteapta sa mai stau si cu el acasa. 

Si mi-au facut inima cat un purice. 

Am iesit si un pic la aer, in spatele blocului. Am jucat badminton cu Georgiana, apoi un soi de volei-fotbalo-tenis de picior. Au mai iesit in spatele blocului o mamica si cele 2 fetite si un cuplu. Toti jucau badminton, probabil e cel mai accesibil sport in perioada asta. Ne-au salutat cu „Hristos a inviat” si m-am simtit un pic ca acasa, cand oamenii zambeau si ma intrebau apoi a cui sunt. 

Doua fetite se plimbau pe role, le-am intrebat cum se numesc, apoi s-au oprit pe partea cealalta a drumului sa vorbeasca cu noi. Am povestit putin despre scoala, cadouri de Paste, iepuras si cum sunt ele in perioada asta. 

Mai tarziu, l-am intalnit pe Stefan, un pusti de 7 ani, care se plimba cu bicicleta. Cand a dat prima tura, l-am intrebat daca vrea sa se joace. Nimic. La a doua tura, i-am spus ca eu tot vreau sa ma joc cu el, desi ma ignora. Si-a lasat bicicleta la tatal lui si a venit sa ne jucam. Este un copil senzational, cu un ras atat de zgomotos, incat au iesit vecinii la balcoane sa vada ce se intampla. Dupa ce a tot incercat sa imi dea gol si am revenit in forta, mi-a zis ca nu ma mai „troleaza”. Dezinvoltura lui, rasul, istetimea si usurinta cu care ne-am imprietenit cred ca au fost exact ce aveam nevoie ca sa ma simt ca acasa, cand ieseam la poarta si ma jucam cu copiii. 

Seara am vazut Bebe Sef si am jucat rummy. Iar luni ne-am amintit de toate jocurile de carti pe care le jucam in copilarie: septica, macao, tabinet, toci, chems si razboi. Si m-am simtit iar mica, ca atunci cand ma jucam cu mamaia, in putinele nopti in care ramaneam acolo, si imi spunea „Toci” cum atingeam usor cartea de jos.

Da, Pastele asta a fost departe fizic, dar cred ca nicicand nu ne-am simtit mai aproape inimile! A fost o lectie sa nu mai luam de-a gata totul, sa nu credem ca ni se cuvin lucruri si sa ne bucuram mai tare de orice moment cu cei dragi. Pana la urma, totul se reduce la momente, imbratisari, te iubesc-uri si in „Lasa ca vii tu acasa si facem atunci!”.

Familie de Paste
Name (required)Email (required)Website

Lasă un răspuns