„Adi, tu esti o luptatoare!”

„Adi, tu esti o luptatoare!”

Am o copilarie fericita! Desigur, s-a schimbat nivelul nazbatiilor si obrazniciilor pe care le fac in prezent, insa faptul ca la 26 de ani inca simt ca pot copilari si ma simt in siguranta si mica – mica de cate ori vin acasa, cred ca este cel mai frumos compliment pe care il pot face alor mei. 

M-am nascut pe 22 noiembrie, intr-o vreme in care anotimpurile isi respectau cu strictete statutul. Mami mi-a povestit ca, in noaptea de 21 spre 22, cand au inceput contractiile, ninsese foarte tare, iar zapada trecea de genunchi. Nu aveau masina, motiv pentru care l-a trimis pe tati prin vecini sa gaseasca pe cineva dispus sa ne ajute. Insa tati, barbat clasic, le-a spus ca ii este un pic rau, iar oamenii nu prea au binevoit sa scoata masinile pe o asa vreme. Asa ca, intr-o luni dimineata, mami, tati si alti angajati ai Petrom au plecat cu conventia (masina care ducea muncitorii la munca) catre Videle (yep, asta e orasul acela mega vestit). 

Soferul si-a uitat buletinul acasa, a trebuit sa se intoarca. Au ajuns intr-un final in oras, insa la mai bine de 1 km distanta de spital mami si tati au coborat si au continuat pe jos. Mai ca nu m-au pierdut pe drum.

Probabil m-as fi putut naste din 21, insa nu as mai fi avut o explicatie logica pentru faptul ca sunt o eterna intarziata.

Mi-am inceput aventura pe aici undeva in jurul orei 08:00, la fel de grabita si agitata cum am si continuat sa fiu. Mami spune ca m-au pupat de cum m-am nascut si de aici am si gropitele. Iar mie imi place sa ii cred.

Mami voia baietel, tati isi dorea fetita. Asa ca am iesit o fetita baietoasa, ca sa ii impac pe amandoi. Si din fericire pentru toata lumea, nu m-au botezat Gherghina, cum a pacalit-o tati pe mami la spital. 

Cand eram mica-mica stiam sa imi fac simtita prezenta. In special cand se intorcea tati de la munca si voia sa doarma. Simteam eu ca adoarme mai frumos daca ii cant. Sau voiam sa dorm cu el, iar el stia cum sa ma adorma suflandu-mi aer cald peste fatuca.

Apoi am descoperit ca lumea este mai frumoasa dincolo de granitele patutului si am inceput sa ridic salteaua si o blana si sa ies pe sub. Pana m-a urmarit mami si a descoperit cum reusea copilul ei adorabil si cuminte sa ajunga pe covor. Mi-au mai batut niste cuie la patut. 🙁

Te-ai gandit vreodata cat de bine se aseamana ciulinii cu bigudiurile?

N-au chiar acelasi efect asupra parului, dar ceva, ceva tot se intampla. Aveam 4 ani cand am descoperit asta. 

Mami, o femeie foarte frumoasa de altfel, avea pe atunci parul cret si ocazional isi mai finisa buclele folosind bigudiuri. Iar eu si sora mea admiram asta foarte atent si ravneam sa avem si noi parul la fel. Pana intr-o zi cand am zis ca e timpul sa si facem ceva in sensul asta! Ne intorceam toate 3 de la bunici, pe jos, iar mami s-a oprit sa vorbeasca cu o vecina. Noi am inceput sa ne jucam si am descoperit ciulinii pe marginea drumului. N-a mai trecut mult pana ne-am jucat „de-a coaforul” si i-am rasucit pe suvitele de par, pana la radacina. Am mers sa o intrebam pe mami cat timp ar trebui sa stam asa si sa ii aratam ca vom fi toate 3 la fel de frumoase. Nu a fost ea la fel de incantata ca noi, dar macar ne-am schimbat frizurile. Ne-a tuns. Scurt. Foarte scurt. Pana nu a mai ramas niciun pic de ciuline in par. 

Mami, ti-am adus flori!

O alta amintire foarte draga este tot de pe la 3-4 ani. Eram cu sora mea in gradina, iar mami spala. Ne-am gandit sa ii facem o bucurie si sa ii ducem flori, cum vazuseram noi ca ii mai aduce tati. Asa ca am depus munca asidua pana am smuls din gradina toate florile. Da, toate. Da, cu tot cu radacina. A fost super impresionata, va asigur! Atat de impresionata incat au pus gardulet in jurul gradinii. 

Guma are gust mai bun daca o dai prin tarana!

Aveam prostul obicei de a inghiti gumele, tocmai de aceea primeam foarte rar spre deloc. Insa atunci cand puneam mana pe vreuna, aveam grija sa o pastrez mult timp. Sora mea ma invatase un super secret: „pentru a avea aroma mai mult timp, trebuie sa o dai prin tarana si apoi sa o speli putin”. In timpul „tranzitiei”, o pastram in buzunarul unui tricou.

Tot sora mea, ajutata de o verisoara, m-a invatat si ca pot vopsi parul papusilor in orice culoare imi doresc. Cu oja. 

Norocul meu ca nu ma suparam pentru ca nu mai arata la fel. Oricum nu aratau la fel din momentul in care le primeam. 

Imi placea foarte tare sa demontez jucariile pentru a vedea din ce sunt facute. Si iubeam masinutele. Inca imi amintesc de o masinuta rosie pe care am uitat-o la o serbare de Craciun la scoala. Am plans mult dupa ea. 

Cum se spune?
Nu mai vreau!

Au incercat sa ma invete si despre conduita la masa. Inca nu mananc legumele din ciorba, de aceea si evit sa mananc ciorba in public. 

Nu imi placea nici sa spun „te rog frumos” sau „multumesc”. Cred ca preferam sa ma pici cu ceara sau ceva decat sa fac asta. 

Puteam sa mor de sete, foame, pofta, decat sa rog. De fiecare data cand voiam ceva si tati ma intreba „Cum se spune?”, brusc nu mai voiam. 

Daca plangi, acolo ramai!

Cam asa suna instructajul inainte sa plecam la magazin. Sau in Europa (alias Dragonul Rosu), atunci cand ma imbracau de scoala. 

Asa ca niciodata nu am cerut lucruri. Insa eram atat de agila emotinal, incat le primeam si fara asta. Daca imi placea ceva cu adevarat, ma uitam la tati si il intrebam daca el stie cat de dragut mi-ar sta mie imbracat asa. Plus ochii de catel, privire blajina, tot arsenalul. Cine mai avea nevoie de plansete cu asa strategie?!

Am plans o singura data dupa o ciocolata, Papi, dar atat de tare, incat l-am convins pe tati sa mearga 10 km cu masina si sa caute prin Videle. Imi placea super tare acel ursulet de ciocolata cu lapte. A gasit pe la un magazin tot in comuna. Sincer, cred ca nu mai aveam pofta cand mi-a adus. 

Pastram asta pentru ziua ei, nu ii dam acum, da?

Sunt groaznica la facut surprize! Aleg cele mai misto cadouri, insa nu am rabdare pana la ziua persoanei respective pentru a i le da. Incep sa ii dau detalii, sa o pun sa ghiceasca…

Asa mi-au facut si ai mei. Au fost singuri la Bucuresti pentru a-mi lua hainute si incaltari. Tati imi masura inainte piciorul (cu palma sa) si nu stiu ce magie facea, inca niciodata nu a dat gres! Nici atunci cand mi-au cumparat pantofi ca ai fetelor de la Andre. 

Mi-au mai cumparat blugi si o pereche de cercei de aur, pe care au convenit din tren sa le pastreze pana la ziua mea. Zis si facut! 

Au ajuns acasa, mi-au aratat tot ce mi-au luat, am facut parada modei, am impartit imbratisari si pupici, moment in care tati a simtit sa intervina si sa intrebe: „I-ai dat fetei blugii si cerceii?”. Desigur ca n-a mai fost cale sa o dea mami la intors si mi le-a dat. Partea buna e ca am primit alt cadou de ziua mea.

Asta e cea mai frumoasa surpriza!

Le-a iesit totusi o singura data in viata sa imi faca o surpriza. Inaintea unui Craciun cand tati a venit acasa cu primul brad, prima instalatie, globuri, beteala, decoratiuni si a fost cea mai frumoasa surpriza din viata mea!

Dormi si tu la mamaia in noaptea asta?

Nu-mi placea absolut deloc sa dorm in alta parte decat acasa. Desi nu aveam copii cu care sa ma joc (decat ocazional pe sora mea si/sau 2 verisoare), aici gaseam mereu ceva de facut. 

Interesant cand mergeam la bunicii din partea tatalui era ca aveau vaca si ma lasau sa o pasc eu. Mergeam cu tataie pe vale, o adapam, apoi veneam acasa, mamaia o mulgea si imi facea lapte fiert cu cacao. Cel mai bun desert pregatit de ea era pasatul, pe care il divinizam. Apoi jucam carti cu mamaia. Ea m-a invatat Toci, Tabinet sau Razboi. Partea grea incepea dupa, cand trebuia sa adorm. De aceea, ai mei ma duceau acolo seara, cand incepeam sa fiu macar un pic obosita. 

Tot la mamaia am descoperit si ca nu imi plac sorecii. Ma jucam cu verisoara mea si tot simteam ca mi se misca ceva pe spate. Am intrebat-o de vreo doua ori, insa nu si-a dat seama ce este. Am mers la mami, mi-a deschis fermoarul la rochita, iar un pui de soricel, i-a sarit pe piept. Se strecurase din porumbul pe care ei il bateau. De atunci, am frica de soareci. 

Si de politie. Il auzisem intr-o dimineata pe tati ca trebuie sa incarce butelia si sa cumpere nu mai stiu ce, iar eu m-am gandit ca are nevoie de bani. Asa ca, atunci cand am mers la mamaia si am gasit 2000 de lei, am mers si i-am dus lui mami. Peste ce suma se poate numi furt?

Functioneaza, am vazut eu!

Imi este o teama teribila de curentul electric. Aveam vreo 5-6 ani cand, in apropierea Craciunului, am vrut sa imi decorez camera cu instalatie electrica. Mami imi spusese ca nu mai functioneaza, insa am stabilit deja ca eram prea ambitioasa ca sa ma opreasca pe mine asta. Asa ca am bagat-o in priza, in timp ce mami era afara. Spre bucuria mea, a functionat! 

Am mers sa ii spui si ei si sa „o cert” ca m-a pacalit. Ba chiar am chemat-o sa ii arat. Bineinteles ca nu a mai luminat. In mai putin de o secunda am luat-o in manute si am dat cu ea de pamant. Mi-a bubuit in mana. Nu am patit nimic, dar nici nu am mai bagat in priza. Nici atunci nu aveam voie, dar m-am crezut viteaza sau ceva. 

Dar doamna a zis ca ne putem juca cu ele...

Ce-i drept, antecedente aveam de la gradinita. In prima zi la grupa mijlocie, zisa si a doua zi de gradinita – m-au dat prea mare si am facut doar o zi jumatate la grupa mica – mi-am bagat in ghiozdanel toate jucariile care imi placeau. Nu pot sa va descriu rusinea lui mami acasa, cand le-a descoperit. Explicatia insa era simpla, doamna ne-a spus ca ne putem juca cu ele si sincer, nu a mentionat unde putem face asta. Iar eu voiam sa joc cu ele acasa la mine. 

Papusa din primul salariu al mamei

Tot acasa am vrut sa ma joc si cu una dintre cele doua papusi pe care mami si le-a cumparat din primul sau salariu. Si atat de tare am insistat la bunica din partea mamei sa imi dea macar una, incat a cedat. Proasta decizie. Eram prea mica sa o apreciez, asa ca, desigur, am demontat-o sa vad din ce este facuta. Cred ca de aceea am dezvoltat o pasiune pentru jucarii, din plus, ce-i drept. De undeva din Raiul jucariilor toate cele pe care le-am demontat se razbuna. 

Am dat pe telefoanele astea o remorca de grau!

Tati este foarte chibzuit si dramuit cu banii. Lucru pe care, desi nu imi place intotdeauna, l-am mostenit si eu. Tot timpul imi spunea ca trebuie sa ai bani la tine pentru orice situatie. Daca poftesti la o prajitura?! Cum sa nu iti cumperi?! Asta nu se aplica si pentru haine care considera ca sunt prea scumpe – insa ii plac alegerile mele, insa prajiturile sunt o slabiciune. 

Cand a venit vremea sa imi cumpere telefon, am mers la Alexandria, cel mai apropiat oras mare. Mi-am ales un Samsung gri, super frumusel, cu clapa, dar cam scump pentru bugetul pe care credea el ca il va aloca. Insa atat de tare il pisasem la cap ca vreau telefon, incat aveam si niste pantaloni preferati cu un buzunar special care suferea daca acel telefon nu venea cu noi acasa. A cumparat un Nokia si pentru el. Mai ieftin, bineinteles, trebuia doar sa sune! Cam cat o remorca de grau (a se citi: cat munca pe jumatate de an) a simtit ca a dat pe ele. 

Insa eu am pretuit mult telefonul acela. Aveam si un snur de agatat la gat, iar intr-o noapte l-am legat de sarma pe care mama intindea rufele, pentru a ma spala pe maini la bazin. L-am uitat acolo. In noaptea aia a plouat. End of story. 

Nu te speria, Adi! Lucrez la Pompieri, te apar eu!

O alta amintire foarte draga este cu fratele meu. Parintii plecasera la o pomana si l-au rugat pe el sa imi faca de mancare. Practic, trebuia doar sa aiba grija sa nu se arda niste carnati, in timp ce eu imi faceam temele. Insa el a venit in camera mea, mi-a pus cartile pe soba, unde stia ca nu ajung nici daca ma urc pe scaun, si am inceput sa ne batem cu pernele. Pana….da, pana a luat foc tigaia, iar el a iesit afara alergand, cu tigaia in mana, si strigand: „Nu te speria, Adi! Lucrez la Pompieri, te apar eu!”. Da, lucreaza la Pompieri si da, m-a aparat! Dar nu am mancat carnati prajiti in ziua aceea. 

"Iti tin pumnii stransi! Ai auzit, barbate? Azi nu fac nimic, asa stau!", apoi, draga de ea, strangea tare - tare pumnii sa imi arate cum ii va tine ca sa imi poarte mie noroc. ​

„Hai, mai, mami, tu esti o luptatoare!” asta mi-a spus cel mai des. Fie ca ma durea burtica si voiam una din America (auzisem eu ca acolo sunt burtici bune) sau ca aveam vreun test, mami stia sa ma incurajeze. 

Iar ziua cu siguranta mergea bine daca tati imi ura succes. Cand am sustinut licenta nu eram agitata pentru prezentare ci pentru ca tati era la munca si nu vorbisem cu el. Cum sa am succes cand el nu imi ureaza?!

Cand cresti sub deviza „Nu exista <<Nu pot>>, exista <<Nu vreau>>”, ai un ambat mai mare de face lucrurile realitate. 

Daca sunt deocheata, mami imi descanta (chiar si prin telefon) si imi trece. Iar acum, cand chiar daca nu sunt acasa ii pot suna video, este si mai usor sa ii simt aproape. 

Am cea mai frumoasa relatie cu parintii mei si ma bucur ca ne-am gasit!

Ai mei sunt cei mai misto, iar eu sunt cea mai mandra de ei! Suntem prieteni, pot vorbi cu ei despre orice, baieti, saritul cu parasuta, idei pe care le mai avem. L-am sunat pe tati la 5 dimineata cand am plecat ultima data din club (in una din cele 3 dati in care ies pe an) ca sa ma tina de vorba pana acasa. 

Imi place ca tin cont de parerile mele. Si nu de ieri, de azi, ci inca de cand eram mica. Ma asculta si isi dau seama ca, uneori, am idei chiar bune. Tati, cum se numesc oamenii cu idei?

Nu m-au batut niciodata. Insa numai noi si peretele din camera lui tati stim de cate ori a schimbat telecomanda. Ca sa nu se enerveze pe mine, tati avea obiceiul de a arunca cu ea in perete si a ma trimite in camera mea. 

Iar eu ii impacam cu biletele. Imi placea sa le scriu, fac asta si acum. Iar ei pastreaza adunate toate mesajele si scrisorile de la mine. Fie ca am luat o nota mai mica sau ca am sunat la teleshopping pentru ca stiam eu proverbul care aparea pe ecran (Buturuga mica rastoarna carul mare – da, mi-l amintesc si acum!), ca i-am zis lui tati ca vorbeste mult si prost de fata cu alti oameni – doar pentru ca auzisem eu replica asta si mi se parea smechera – ori doar ca sa le amintesc ca ii iubesc, le lasam cate un biletel.

Ii iubesc pentru felul in care au stiut sa fie langa mine si sa ma sustina si iubeasca neconditionat. Pentru cum si-au trecut peste anumite bariere si le-a placut de mine si tunsa, cu blugi rupti sau cu parul albastru. Desi tati nu garanta ca ma mai primeste acasa pana nu sunt iar satena. 

Ii iubesc si pentru momentele „pe sentiment” cu tati in care ma tine la piept si ma mai intreaba de baieti. Dar si pentru cele in care adorm la el in brate si ii spunem ca se intampla asta pentru ca e plictisitor. Si pentru diminetile in care ma trezesc usor racita si tati o intreaba pe mami: „N-ai tinut si tu fata in brate azi noapte?”.

Ii iubesc pentru tot ce sunt si cum sunt. Pentru ca sunt Adi sau Andruta, niciodata Andreea. Baiatul lui mami si fata lui tati. Daca fac vreo prostie sunt „fii-ta”. 

Pentru ca am invatat sa schimb o roata la masina, sa conduc tractorul si sa il intorc cu doua remorci legate, dar si sa gatesc prajituri si sa fiu delicata in rochita. 

Pentru mine, fiecare zi este despre ei. Fiecare veste are insemnatate daca o stiu si ei.

Pentru ca mi-au „adoptat” prietenii, iar acestia vin sa ii viziteze sau ii suna ca sa le ceara sfatul, chiar daca eu nu sunt acasa. „Ce faci, mami?”, „Bine, uite mancam, a venit Mihaela pe la noi!” – e una dintre cele mai auzite replici. 

Pentru ca nu se iau si nu ma iau atat de in serios si pot rade cu ei: „Hai ca ai fost amuzanta!”, „Multumesc, mami, nu mi-ai mai spus de mult ca sunt amuzanta!”, „Pai daca nu ai mai fost!” – da, ultimul a fost raspunsul sau!

Pentru ca imi spun sa ma imbrac gros, desi ne despart cel putin 50 de km. 

Pentru ca ii pot spune lui tati: „Ce faci, iubitule? Sarut mana!” la telefon si sa nu imi pese de cat de ciudat ma privesc oamenii care ma aud. 

Pentru ca sunt gelosi cand vorbesc cu unul mai mult, „Am si eu telefon, poti sa ma suni si pe mine”. 

Pentru ca tati imi da flori de cate ori ne vedem. Iar mami are grija sa ma flori in camera chiar si atunci cand nu sunt acasa. 

Si pentru ca stiu cat de important este pentru mine sa mi se spuna „La multi ani” la 00:00, se baga la somn pe rand pana atunci, ca sa nu rateze. 

Pentru ca ne spunem ca ne iubim indiferent de ocazie, de o infinitate de ori pe zi, dar mai ales la fix: „Cat e ceasul?”, „X fix!”, „Cine te iubeste pe tine, tuti, nu?”.

Pentru ca m-au invatat sa nu pun pret pe lucruri materiale. Iar Craciunul nu a fost decat de 2 ori cu brad, dar intotdeauna cu iubire. 

Pentru ca se bucura ca niste copii cand ma vad. Si ne certam si impacam in mai putin de un minut. Sau fac batalii de orgolii cu tati.

Pentru ca niciodata nu au detinut adevarul absolut, ci explicatii logice. 

Pentru frici, incertitudinii, sinceritate – niciodata nu am folosit cuvantul „minciuna” in relatia cu ei, cel mult, „pacalit”, caracter, iubire si bunatate. De la tati am invatat sa fiu buna cu cei din jur si sa ii ajut cum pot. Mami a fost mereu cea mai rationala dintre noi. 

Pentru ca ma lasau sa aduc acasa toti cateii de pe strada. Ei ii hraneau, iar eu ma jucam cu ei. Aveam un catel simpatic care imi fura papucii si ii ducea la leagan cand se apropia ora sa ma intorc de la scoala. Stia ca voi merge sa ii iau si mai raman putin la joaca. 

Ii iubesc pentru povesti si pentru ca niciodata nu mi-au limitat visurile. Nici cand am sunat la emisiunea Babilonia pentru ei cautau copii talentati, iar eu scriam poezii si povesti. Am mers la Bucuresti, am luat taxiul de la Gara de Nord pentru ca nu stiam unde este adresa, iar dupa mai bine de jumatate de ora de invartit in cerc si multi bani dati, am ajuns…pe Calea Grivitei. Asa se intampla cand nu cunosti orasul. Dar ei nu s-au suparat, au fost mandri sa ma vada descurcandu-ma printre oameni mari si necunoscuti. 

Pentru ca sunt cei mai mandri de mine si eu de ei!

02 iunie e despre prima mea iubire!

Mi-au spus de fiecare data la multi ani de ziua copilului, inca dinainte sa fie Zi Libera Nationala. Desi noi stim ca adevarata sarbatoare este pe 2, de ziua lui mami. Iar in ultimii ani, de cand lucrez la Itsy Bitsy, a fost un adevarat maraton sa ajung acasa, avand in vedere ca terminam de strans lucrurile pentru eveniment dupa 00:00. 

Asa ca mi-am propus sa ii fac zilele de nastere mai speciale. In 2018 am mers amandoua la munte, iar anul trecut a vazut pentru prima data marea. Iar asta datorita prietenilor mei care au fost la fel de nebuni ca mine, nu m-au injurat ca s-au trezit la 5 dimineata ca sa plecam spre mami si nici ca au condus tot drumul, in timp ce eu am dormit pe bancheta din spate. 

Iar mami nu stia nimic, desi tati a fost complicele meu. Nu stiu cum a reusit sa tina secretul. Am venit acasa cu un set complet de hainute, am trimis-o sa se schimbe si am plecat la drum. Cam asta inteleg eu prin iubire. 

La multi ani, iubito! Tu sa-mi fii, ca de restul ma ocup eu! 

Name (required)Email (required)Website

Lasă un răspuns